Daniel Caraivan: ”Sunt cadre didactice care au o atitudine de respingere față de copiii de etnie romă din prima zi de școală, doar pentru faptul că sunt de etnie romă”


Cunoscutul activist de drepturile omului și, totodată, președinte al Asociației DANROM, a explicat, într-un interviu acordat în exclusivitate blogului În prima linie, care sunt principalele probleme cu care se confruntă romii în societatea românească și cum pot fi depășite problemele, luptând chiar cu propria persoană.

Un interviu cât o lecție de viață și chiar în această cheie ar trebui citit, pentru că Daniel Caraivan dezvăluie asepecte ale unei lumi prea puțin cunoscută, înțeleasă și acceptată de majoritatea.

Georgiana Arsene: Care sunt problemele cu care se confruntă romii în societatea românească?

Daniel Caraivan: Problemele romilor sunt multiple, încă vorbim de o respingere a romilor de către societatea românească, această respingere este bazată pe o serie de prejudecăți, dar și pe baza unei slabe cunoștințe istorice a neromilor în ceea ce privește istoria romilor. Clar că vorbim de întârziere socială/educațional, dar acest decalaj este cauzat de anumite traume istorice recente (sclavia romilor și Holocaustul), datorită faptului că investiţiile nu au fost croite pe nevoi, dar și a unei atitudini continue de asimilare forțată, ceea ce a menținut starea vulnerabilă a romilor, stare pe care o vedem și astăzi, iar singurul „vinovat” este etnia, din punctul de vedere al neromilor.

Romii, în afară de problema socială, de care se face vinovat statul, au o problemă foarte gravă de asumare a identității etnice. Din ce în ce mai puțini romi își recunosc etnia, datorită profilului identitar fals care li se alocă de către neromi. Romii încă sunt considerați „hoți”, „murdari”, „needucați”, „o problemă a societății”, iar atunci când un rom ajunge profesor, avocat, doctor, nu mai este considerat de etnie romă de către neromi, nemaiîndeplinind acel profil fals construit pe criterii stereotipale. Chiar dacă romii au fost recunoscuți ca minoritate națională din 1992, statul nu a respectat statutul de minoritate al acestei etnii, așa cum s-a întâmplat în cazul altor minorități. Astăzi, romii nu beneficiază de un Muzeu al identității etnice, de un Teatru Rom, de o istorie scrisă și studiată în școli, iată de ce și neromii de multe ori nu sunt de acuzat de gândirea bazată pe stereotipuri privind etnia romă, cu excepția rasiștilor/extremiștilor, pentru că nu există informația publică, iar adevărul istoric este cercetat sau studiat doar de cei care doresc să aprofundeze această temă.

Discriminarea a suferit transformări majore în societatea modernă, astăzi vorbim de o atitudine anti-romă, cel mai grav este că întâlnim acest lucru în instituții, în special în școli. Sunt cadre didactice care au o atitudine de respingere față de copiii de etnie romă din prima zi de școală, doar pentru faptul că sunt de etnie romă, iar parcursul acestor copii în școală este de marginalizare și segregare, ceea ce duce spre abandon școlar. Acești copii cresc cu un complex, faptul că sunt de etnie romă, vor fi frustrați, vor devenii foarte răutăcioși cu cei din jurul lor, oarecum răzbunători pentru că au fost respinși, atunci când trebuia să fie primiți cu brațele deschise. Din păcate legislația nu ne ajută în această privință. CNCD este limitat în a da câteva amenzi celor care comit acte de discriminare, de multe ori presiunile politice își spun cuvântul și în acest domeniu.

Mai grav este că în ultimii ani discursul rasist (anti-rom) este o unealtă electorală. Prin evacuarea romilor sau limitarea de se înmulți (vedem discursul primarului de la Tg. Mureș), primarii câștigă un plus de imagine în fața neromilor, care consideră în continuare că societatea nu funcționează datorită romilor.

Georgiana Arsene: Într o postare de pe Facebook aţi afirmat că” Lupta cu tine însuţi este cea mai grea. La ce v-aţi referit, mai exact?

Daniel Caraivan: Lupta interioară, lupta cu gândurile, lupta cu cei din jurul nostru, au un element comun, PSIHICUL UMAN, dacă psihic cedezi în fața problemelor cu care te confrunți, atunci ești învins… Atât timp cât reușești să îți păstrezi psihicul sănătos, vei fi un învingător al tuturor problemelor. După o serie de necazuri, cumpene ale vieții, fiind o persoană cu dublă dizabilitate, de etnie romă (acest lucru nu a fost neapărat pentru mine o problemă). Având o familie cu multiple probleme de sănătate, la un moment dat eram bombardat continuu de probleme/necazuri (în special de sănătate), iar pentru familia mea de multe ori eu trebuia să fiu un sprijin, sub această presiune, atunci psihicul meu putea să cedeze, trebuia să găsesc elemente de sprijin, iar aceste elemente nu le-am găsit în oameni și nici în bani, am crezut în mine, că pot, iar tot prin ceea ce trec are un rost. După atâta timp am ajuns la concluzia că cel mai bun psiholog al meu, sunt eu. Este posibil ca imaginea să conţină: Daniel Caraivan, ochelari de vedere şi barbă

Georgiana Arsene: Ce dificultăți aţi întâmpinat și cum le-ați depășit?

Daniel Caraivan: În anul 2001 am dobândit ce dea doua dizabilitate, chiar în ziua când mergeam la București să mă înscriu la facultate, în gara Făurei am avut un accident de tren în urma căruia am rămas fără piciorul drept, aveam deja probleme foarte grave de vedere (glaucom, dezlipire de retină), din acel moment viața mea a luat o altă întorsură. Am avut 8 ani de repaus total, repaus psihic, luptă continuă cu mine de a nu intra în depresie.

Din anul 2009 am început să fiu atras de a cunoaște mai bine etnia din care fac parte, de atunci am beneficiat de o serie de formări, mi-am continuat studiile, am devenit un activist de drepturile omului. Barierele pe care le-am întimpinat nu au fost dizabilităţile de care sufeream, ci mai degrabă mentalitatea oamenilor. Am lucrat în instituţii, ong-uri, de fiecare dată era nevoie de o perioadă de timp pentru a demonta prejudecăţile, a fi cu o dizabilitate, pentru unii înseamnă a fi incapabil să fi un profesionist, dacă mai eşti şi de etnie romă, atunci este și mai grav, este posibil să miroşi urât, să furi din birou, să minţi… Toate aceste lucruri m-au impulsionat să le demonstrez celor din jurul meu că sunt mai capabil decât ei, dar nu toţi cei care se află într-o situaţie ca a mea, reuşesc să se ambiționeze, mulți cedează acestor presiuni psihice oferite de societate și ori renunță, ori acceptă acel profil stigmatizat, considerând că poate așa sunt, cum îi descriu cei din jur.

Georgiana Arsene: Ce mesaj transmiteţi prin cartea dvs?

Daniel Caraivan: Cartea mea se numeşte „Pe marginea prăpastiei”, este o carte biografică, atunci când m-am gândit să scriu această carte am avut un principal scop, să arăt celor care se află într-o situație ca a mea sau situaţii asemănătoare că indiferent de gravitatea problemelor pe care le ai, trebuie să speri, să lupți și să crezi în tine, niciodată să nu lași pe cineva să te desconsidere. Dacă ai o dizabilitate ești special, dar într-un singur sens, pentru că ești puternic să duci mai mult decât cei din jurul tău.

Eu mi-am învins dizabilitatea, am devenit un promotor al drepturilor omului și mi-am făcut un scop, cel de a schimba mentalitățile celor din jurul meu prin propriul exemplu, de a promova egalitatea de șanse, „Toți oamenii se nasc egali, societatea îi face diferiți”.

Cartea este împărțită în patru capitole, în primul capitol vorbesc despre accidentul care mi-a schimbat viața, al doilea capitol este despre romi, am scris câteva aspecte istorice prin care romii au trecut, le-am scris în aşa fel încât că toți cei ce le citesc să înțeleagă, nu este relatată ca istorie pură, este relatată că drama unei etnii a căror efecte se resimt și astăzi. Dar am scris și despre începutul meu în acest domeniu, al incluziunii romilor. Capitolul trei este despre muzică, pentru că muzica a avut și are un rol important în vindecarea mea, sunt din familie de muzicanți, tatăl meu este nevăzător și este acordeonist, cântă de la vârsta de 12 ani, a reușit să își facă o carieră de succes, dar la fel și el a întimpinat multe bariere din partea societății datorită handicapului. Iar ultimul capitol sunt gândurile mele pe care le-am scris pe parcursul mai multor ani în momentele mele cele mai grele.

În această carte mi-am deschis sufletul, este o carte scrisă cu mare sinceritate de un om care într-un moment în care viața nu îi mai surâdea de loc, iar astăzi poate să dea sfaturi celor din jur, are o familie, o soție pe care o iubește și îi place să creadă că și ea îl iubește.

 Georgiana ArseneSunt organizațiile de romi unite?

Daniel Caraivan: Am vorbit despre stat, despre societate românească, despre romi, este normal să vorbesc și despre societatea civilă romă. Ong-urile rome se fac remarcate după anul 1996, cel care a „inventat” societatea civilă romă este regretatul sociolog Nicolae Gheorghe. Acesta a pus bazele anumitor organizații, dar și a principiilor de funcționare a cestora, erau necesare aceste organizații pentru că mai ales după revoluția din 1989 au apărut foarte multe conflicte interetnice, au fost uciși mulți romi, nimeni nu intervenea, apariția acestor organizații la început a avut un scop cu adevărat de „wach dog”. Puțin mai târziu, ong-urile s-au îndepărtat de la scopul pentru care au fost înființate, acest lucru s-a întâmplat datorită accesării de fonduri europene, aceste fonduri le erau necesare pentru a supraviețui ca organizație, dar acei bani erau obținuți cu un scop, orice finanțator oferă bani pentru rezolvarea unei probleme punctuale pe care finanțatorul o vede (nu neapărat reală). Aceste proiecte au determinat/angrenat toată resursa umană a ong-urile în atinge un scop clar, indiferent de domeniu, iar cei ce trebuia să fie societate civilă sau transformat în prestatori de servici. Nu pot spune că aceste fonduri nu au avut și un rezultat în comunitățile de romi, dar rezultatele erau pe termen scurt, atât timp cât exista finanţarea. Statul cel care trebuia să asigure sustenabilitatea, de multe ori fiind partener cu ong-urile, nu își îndeplinea obligația. Nemaiavând un scop comun, fiind dispersate de accesare a de fonduri externe, societatea civilă romă nu a mai putu fi o forță, nu s-a mai putut vorbi de unitate. Fiecare ong și-a găsit o nișă și au realizat atât cât au putut în domeniul ales.

Astăzi, simțul civic la romi nu mai există, mulți înțeleg că a fi activist rom, este o meserie, ceea ce este total greșit. Putem fi activiști romi și la locul de muncă prin propriul exemplu de reușită, indiferent de domeniul în care activăm.

Este important de menționat un alt aspect, după revoluție până astăzi romii, chiar dacă numeric sunt cea mai mare minoritate națională din România, nu au reușit să se organizeze politic, ceea ce a condus la nedezvoltarea comunităților de romi în ceea ce privește infrastructura. Nefiind la masă politică, nu vei fi niciodată o prioritate în cheltuirea banului public.

Este drept că nici politicul românesc nu și-a dorit ca romii să aibă un grup parlamentar, acest lucru se întâmplă din două motive: 1. Romii sunt cea mai ieftină masă de manevră electorală, fiind ținuți la limita sărăciei și a fără educației; 2. Clasei politice românești iar fi mult mai greu cu un „al doilea UDMR „, știm cu toții că în ultimii ani, UDNR-ul face parte din aproape toate guvernele ce s-au succedat în ultimii nigk, un partid al romilor ar fi jucat un rol la fel de important la masa negocierilor… Pentru romi ar fi fost bine…

Georgiana Arsene: Ce înseamnă să fii cu dizabilități și de etnie romă? Cu ce diferă de a fi român cu dizabilități?

Daniel Caraivan: Societatea românească, istoric vorbind are tendinţa de a gândi stereotipal, este un mod de gândire, ca să fiu mai bine înțeles am să dau câteva exemple: „femeile nu sunt bune șoferițe”, „blondele au coeficient de inteligență scăzut”,” Femeile nu pot fi oameni de succes în afaceri”, „țiganul este țigan și în ziua de paște”, etc. Dacă fac referire la persoanele cu dizabilități, aceste sunt considerate incapabile de muncă (indiferent de dizabilitate), de multe ori oamenii consideră cu a fi cu dizabilități înseamnă să ai o boală contagioasă sau psihică și evită să stea în prejma ta. Prejudecata este o judecată prealabilă, fără a cunoaște adevărul, iar acest tip de gândire creează victime, mai ales când vorbim de persoane cu dizabilități și romi.

Și ca să răspund la întrebare, societatea ne creionează profile identitare stereotipale, fie că vorbim de o persoană cu dizabilități, fie că vorbim de o persoană de etnie romă. Însumate aceste două profile false înseamnă o greutate enormă pentru un om/Imaginați-vă, o persoană în scaunul cu rotile care dorește să urce într-un autobuz și are nevoie de ajutor, în general acest tip de ajutor este limitat de cei din jur, dar dacă mai ești și de etnie romă respingerea celor din jur se accentuează, oamenii considerând că nu „riscă” să rămână fără portofel sau aceea persoană poate fi un risc de îmbolnăvire (vedem cazul prefectului de la Timișoara, în care asociază posibilă infectare cu virusul COVID 19, cu proveniența unei eleve dintro comunitate de romi).

Putem spune că societatea creează o dublă vulnerabilitate, multe persoane cu dizabilități preferă să stea în casă, se rup total de lume, cu toate cu mulți pot fi foarte utili societății.

 Georgiana ArseneCum este corect, rom sau țigan?

Daniel Caraivan: Pentru a mă face bine înțeles trebuie să fac o scurtă incursiune istorică. Termenul „atiganos” este termenul mamă a cuvântului” țigan”, desemnat la începuturile sale unui grup de eretici care erau în Europa, un grup de eretici care venise cu hoardele tătărești și care necreștini fiind, nu trebuia să fie atinși de creștini. Termenul de origine grecească desemna mai degrabă un grup religios, de eretici și nici de cum o minoritate etnică. În spațiul românesc, prima atestare documentară de pe la 1385, arată că un grup de oameni care este dăruit în stare de sclavie de către un vodă (Dan I), luat de la mănăstirea Vodița și îi dă mănăstirii Tismana, pe care îi numește ațigani. Atiganii au devenit țigani, toți au în stare de robie 500 de ani.

Termenul corect, în 1837, în lucrarea de doctorat a lui Mihail Kogălniceanu, vine și spune „Țigani între ei se numesc romi”. În 1857, Alexandre Vaillant publică o carte care se numește „Le rom”. Este bine de menționat că România ca țară a apărut în 1859.

În 1939 apare pentru prima dată termenul de rom în Dicționarul explicativ al limbii române.

 Sute de ani cineva ne-a spus „țigani”, în limba romani acest termen nu există, romii își spun „San Rom” (sunt rom).

Mulți neromi îmi spun că aud destul de des romii că își spun între ei, „țigan” sau refuză termenul de rom. Este oarecum normal, dacă sute de ani ți se spune într-un fel, atunci crezi că așa te numești. Am să dau un exemplu simplu, dacă unui individ care se numește Ion, iar dacă cei din jurul lui îl strigă Vasile, după 10 s-ar putea ca individul să răspundă la numele de Vasile, iar când individul ajunge la bătrâneţe s-ar putea să își asume numele de Vasile.

Termenul de „țigan” este peiorativ, este folosit foarte des pentru a jigni: „Nu fi țigan..” – folosit cu sensul de a nu fi neserios; „Te îneci ca ţiganul la mal” – a nu duce lucrurile bine la capăt… Exemplele pot continua…

Sursa foto: Daniel Caraivan