Pentru cei care nu ştiu, în Japonia, există un respect deosebit pentru profesori, iar elevii nu sunt nici obraznici, nici răsfăţaţi.
Georgiana Arsene
Când am citi prima dată declaraţiile ministrului Educaţiei, Ecaterina Andronescu, referitoare la faptul că a fost atrasă de nişte prevederi din legea niponă a Educaţiei şi că pe unele chiar le va implemeta şi la noi mi s-a părut cel puţin hazardant.
Şi aceasta pentru că Japonia nu e România. Şi viceversa. Şi nici iarna nu e ca vara, să fim bine înţeleşi.
Nu voi intra în prea multe detalii legate de sistemul de învăţământ din Japonia, care este considerat unul de-a dreptul spartan. O să mă limitez doar la a vă spune că, în societatea niponă există un cult al mamei şi al profesorului. Japonezii sunt conştienţi că fără educaţie şi fără o societate educată nu există viitor.
Să revenim în România, unde siguranţa în şcoli e un vis frumos, unde profesorii nu sunt respectaţi, unde părinţii fac legea şi unde, în plină zi, în faţa Cancelariei, un cadru didactic este înjunghiat.
Despre ce vorbim, doamnă ministru? Unica problemă rămasă este evaluarea dascălilor la zece ani pentru a fi şi noi precum Japonia? 
E ca şi cum am încerca să cultivăm ananas în Bărăgan. Şi să îi determinăm pe ţărani să consume nu ştiu ce preparat exotic în loc de mămăligă.
Orice idee trebuie adaptată la condiţiile de aici, de la noi. Dar, înainte de a veni cu proiecte „de împrumut”, cred că ar fi mai bine dacă aţi rezolva marile probleme ale sistemului românesc de educaţie. 
Pentru că, la urma urmei, noi de ce nu am fi modele pentru alţii? De ce trebuie să venim cu idei străine, când putem, foarte bine, să gândim strategii educaţionale care să ne ajute să reducem şi rata abandonului şcolar, şi să aducem în sistem oameni bine pregătiţi, şi să găsim metode prin care să reducem rata analfabetismului din România, funcţional sau nu…
